Siddhartha – sau despre călătoria spre interior

Abordez astăzi un subiect delicat şi anume voi încerca să schiţez în câteva cuvinte starea pe care am trăit-o citind Siddhartha a lui Hermann Hesse. Lucrul greu de împăcat şi paradoxal este că vorbind despre carte trebuie de fapt să nu vorbesc despre ea, ci despre o stare interioară, o Iluminare în primul rând, iar în al doilea rând despre autorul ei, faţă de care nu îmi pot manifesta decât gratitudinea, la fel cum un tânăr ucenic şi-o poate manifesta faţă de maestrul său. Căci, asemenea personajului său Siddhartha, Hesse este un om într-o perpetuă căutare a sinelui. Simţindu-şi fluxul interior, Hesse îşi părăseşte familia şi pleacă în ceea ce se va numi: călătoria spre interior, spre autodescoperire, spre operă.

Asemenea autorului, Siddhartha, îşi părăseşte familia, alegând incertitudinea în locul confortului, lipsurile în locul avuţiei, privările în locul avantajelor materiale… luând calea pustiului, devenind din fiu de brahman, saman, om liber, amant, comerciant, om bogat, plictisit… şi apoi, din nou pribeag, luntraş, tată, iar la final, când toate păreau deja spuse şi întâmplate, ,,un trezit”. Siddhartha este un liber cugetător. Întâlnindu-l pe însuşi Buddha, se declară independent şi nu doreşte să se apropie de învăţătura acestuia din simplul fapt că urmarea oricărei filozofii este un act de perdiţie fiind contrară căutării de sine.

,,Buddha m-a păgubit de multe lucruri, îşi spunea Siddhartha, m-a păgubit dar mi-a făcut în schimb un dar mult prea mare. […] În schimb mi l-a dăruit pe Siddhartha, pe mine însumi.”

Calea pribegiei spirituale este o temă des întâlnită în viaţa şi opera lui Hesse. El însuşi alege să îşi părăsească familia şi căminul stabilindu-se la Ticino, în vila şi în împrejurimile acesteia, unde opera sa va găsi seva atât de necesară creaţiei. Împătimit al naturii, Hesse se pierde deseori în peisaj, se contopeşte cu el, îşi ia pensule şi culori devenind pictor, găseşe un rost moral în grădinărit pe care îl practică cu servitutea şi dedicaţia unui slujitor al lui Dumnezeu. Însă biserica lui Hesse este libertatea de exprimare, natura, gândirea, spiritualitatea. El crede într-un Dumnezeu al unei moralităţi de neatins, însă evită să se apropie de biserici. Admirându-le de departe, el poate contempla şi înţelege măreţia credinţei, însă, în apropierea acestora constată degradarea morală şi implicarea umană, politică în această instituţie. La fel ca Gauguin sau Nolde, Hesse este un purist migrând mereu spre paradisul natural neatins de mâna omului. Spre finalul vieţii condamnă cu vehemenţă distrugerea naturii prin afluxul de turiști care vin să distrugă peisajul din Ticino. Hesse este scârbit. Libertatea îi este constrânsă. Se ascunde în răcoarea vilei, răspunzând zecilor de mii de scrisori care îi sunt trimise, deoarece el vede în această activitate ingrată, un rost: rostul de a fi în permanenţă în contact cu umanitatea, de a o înţelege, de a o vedea în deplinătatea ei: bună, rea, necugetată, frivolă, distrugătoare.

Asemenea personajului său Siddhartha, Hesse alege natura ca învăţător. În fiecare zi culege buruienile care incomodează straturile de trandafiri, această epurare având puternice ecouri ale orientării sale spirituale: nimic frumos nu poate creşte atâta vreme cât buruienile sugrumă totul. Viaţa trebuie să fie în primul rând o perpetuă căutare a frumosului. Siddhartha alege să contemple fluviul, curgerea sa, vocea sa cu mii de glasuri. Lângă fluviu învaţă Siddharta, ajuns în toamna vieţii, ce înseamnă să asculţi. Fluviul vorbeşte cu mii de glasuri. El este deasemnea timp şi totodată infinit, deoarece el este mereu sine însuşi atât la izvor, cât şi în curgere, în cataracte sau la vărsare. Această curgere este unitatea. Această curgere cu glas infinit este chiar OM – Eternitatea. Siddhartha află că nu încrâncenarea aduce eliberarea, ci renunţarea la tot ce înseamnă patimă sau dorinţă. Renunţarea la Ego, la lume, la ambiţiile de orice fel. Fluviul îl învaţă pe Siddharta calea unităţii şi îl ajută să se elibereze întru OM…

Mă întreb acum dacă Hesse a reuşit acelaşi lucru acolo în paradis, la Ticino. Dacă el a devenit un ,,Iluminat” sau dacă acest ideal a rămas mereu ca un soare aprins în orizont. Îmi place să cred că da. Lumea are nevoie de exemple, poate tocmai pentru ca cei ce caută adevărata eliberare să aibă de ce să se ferească aflându-şi propriul drum.

,,Sunt un nomad, nu un fermier, sunt o adoră a necredincioşilor, schimbarea, fantasticul. Nu mă interesează să îmi securizez iubirea de un singur loc pe acest pământ. Mi-am irosit jumătate din viaţă încercând să trăiesc viaţa unui ţăran. Voiam să fiu ceva ce nu eram. Am vrut să fiu până şi poet şi persoană din clasa de mijloc în acelaşi timp. Mult timp m-am autocriticat în faţa zeilor şi legilor care erau numai idoli pentru mine. Asta a fost greșeala mea. Agonia mea, complicitatea mea în durerea lumii… “.