Povestitorul

Michael Vincent Manalo - The Story Teller (Povestitorul)

Unde doreşte să ne trimită artistul Michael Vincent Manolo? De ce este atât de captivantă această imagine? Oricât am contempla, suntem la fel de prinşi în poveste. Copilul este povestitorul şi el, deşi cu spatele, ne deschide un peisaj fantastic. Aud în minte uvertura Persifal a lui Wagner, cu lipezimea ei de nedescris şi atingerile moi de catifea. Admirăm un peisaj al nordului, un râu ce se pierde în aburul de lumină, o cărare văluroasă săpată în timp şi piatră. ,,Vino şi vezi", pare a ne spune copilul. ,,De aici încolo, imaginaţia ta este liberă!".

Astfel de imagini sunt eliberatoare. Ele fac apel inconştientul colectiv al privitorului. Fereastra, copilăria, râul, culmile muntoase, prezumţia unei aventuri miraculoase, dincolo de orizont. Râul Stix? Calea spre ,,dincolo?" Nu ştim. Ne putem doar imagina tot ce se poate petrece în mintea unui copil şi în mod inevitabil reflectăm asupra puterii imaginaţiei. Ne amintim vremea când, fiind copii, o pădure se preschimba într-un codru magic, ruinele unei cetăţi în cetatea Camelotului, o bucată de fier ruginită în sabia Excalibur.

Ţin minte că la un moment dat am înfiinţat în curtea copilăriei un şantier arheologic. Aveam imaginaţia alimentată de poveştile din Enigmele terrei. Se părea, din auzite, că demult, pe locul casei nostre se afla o altă casă şi că în ea ar fi locuit o bătrână vrăjitoare. În două zile, îmi adunasem o echipă de ,,arheologi" dintre cei mai buni prieteni şi dezlanţuiam un adevărat lanţ de situri arheologice printre răsadurile de trandafiri, spre groaza bunicilor şi a maica-mii. Pe zi ce trecea, gropile se măreau. La un moment dat, imaginaţia mea a făcut o sincopă: groapa arheologică era îndeajuns de mare încât să mă ducă cu mintea la săparea unei mari camere subterane accesibilă printr-un tunel lambrisat cu scânduri. Pentru a nu trezi suspiciunea familiei şi pentru că circumferinţa găurii principale se tot lărgea, am adoptat o soluţie de camuflaj prin acoperirea parţială a orificiului cu o placă de lemn, pe care am acoperit-o ulterior cu pământ şi frunze, în aşa fel încât arheologii să poată lucra nederanjaţi de ochi iscoditori în bolgiile pământului. După câteva zile şi mult spor, un fel de tunel s-a conturat. Printre relicvele excavaţiei s-au numărat: cioburi de vase din lut şi sticlă, un foraibăr de fereastră, monede perfect sigilate în rugină, mici piese de lemn, probabil părţi ale unui fost toc sau structuri de uşă...

Pământul a refuzat să se mai lase săpat şi coechipierii mei au fost văzuţi din ce în ce mai rar pe şantier. În cele din urmă am decis că tunelul şi camera secretă să fie perspondate până la prima ocazie când eu şi lucrătorii mei putem face rost de scândurile pentru podit. Au trecut de atunci 20 de ani :)))))))

Tunelul şi camera de operaţiuni a grupului de arheologi secreţi încă îmi mai trezeşte zâmbete răzleţe, dar ştiu că promisiunea va fi reluată într-o bună zi şi acolo, în adâncul pământului, vom petrece ore minunate citind şi imaginăndu-ne un univers al copilăriei eterne.

Aşadar îţi mulţumesc domnule Michael Vincent Manalo pentru posibilitatea creată de a-mi putea aminti aceste fapte insolite, plasate undeva în ,,nedescris".