Despre aşteptare

Nu am mai scris demult un articol. Iată, natura universului ne aduce din nou şi din nou în forma noastră naturală. Scriu aceste rânduri din retragere, un cuvânt atât de cunoscut acum. Aveam nevoie de asta. Noi toţi. Lumea, este ceea ce facem din ea, lumea este spectacolul închipuirilor concomitente. Lumea este expansiunea pe care am creat-o, ce conţine germenii propriei sale anihilări. Iată-ne, fată în faţă cu noi înşine. Siliţi, obligaţi, supuşi fricii necunoscutului, impermanenţi şi temători. Fricile noastre s-au acumulat, ca un rezultat al fricii comune. Ne ascundem unii de alţii, ne temem, dispărem în spatele perdelelor. Este un genocid al perdelelor, al aşteptării, confuziei, nelimitării răului uman. Ce ni se întâmplă? Ne întrebăm şi aparent nimeni nu ne poate răspunde. Răspunsul este chiar în faţa noastră. Ni se întâmplă oglinda a ceea ce am creat. Noi înşine, cu toţii, am creat acest context, această boală, care nu este virusul. Virusul este cea mai înaltă forma a consecinţelor modului în care am ales să vedem lumea. Aşadar, din spatele perdelelor privim spre exterior, însă tot ce vedem este doar confuzia vocilor ce agonizează, a prea multelor voci ce se strigă unele pe altele isterizate, a multiplelor scenarii ce par a se multiplica la infinit. Iată, oglinda lumii ne arată adevărata înfăţişare. Ce am ajuns să naştem? Acum câteva mii de ani, bărbaţi şi femei se opinteau cu bucăţi de piatră de şaizeci de tone, formând cercuri de piatră cu rol magic. În altă parte, milione de bărbaţi înălţau mormântul unui faraon ce se considera zeu. Se numea Kheops. Ce vedem astăzi sunt pietrele, dar de fapt nu pietrele sunt ceea ce vedem. Ceea ce vedem sunt umbrele convingerilor şi credinţelor acelor oameni. Determinarea lor a înălţat piramidele, templele, bisericile şi civilizaţiile. Cu toate au alunecat în fanta eternităţii, lăsându-ne spaţiul şi timpul spre folosire. Iată ce am produs. Iată ce am realizat cu ce ni s-a dat. Astăzi locuim pe buza unei prăpăstii fără sfârşit. Auzim cuvintele filozofului Friedrich Nietzsche ,,când priveşti îndeajuns de mult în abis, abisul te priveşte înapoi".

Ce am pierdut? Ce simţim că am pierdut? Din spatele perdelelor, privim afară precum nişte copii pedepsiţi, cărora, deodată, părinţii le-au interzis să se joace afară, în soare, în lumină. Omenirea este în cumpănă. Ne vom revolta şi ne vom amăgi, apoi ne vom reîntoarce în pământ şi va fi din nou linişte.

În tot acest timp, un singur om, aflat sub un smochin, respiră calm, cu privirea îndreptată într-un singur punct din faţa sa. Acest om respiră blând, stând nemişcat în poziţia lotusului. Vocile lumii răzbat molcome, aduse de vânt de departe... Ochii săi urmăresc mişcarea unei furnici printre pietre. Urechile sale ascultă susurul unui râu, aflat în vale. Obrazul său simte adierea unei pale de vânt ce face ca frunzele smochinului să tremure în amiază. Gândul său este pretutindeni şi nicăieri. Buzele sale aţipesc liniştite într-un surâs atotştiutor. Braţele sale se odihnesc în poală, păstrând doar propria greutate. Acest bărbat înţelege totul şi simte totul. Trecutul, prezentul şi viitorul îi sunt egale, precum trei pietre albe, de la picioarele dealului. Respiraţia sa este în tandem cu inima, pulsul său este rar şi egal. Toate faptele lumii îi sunt în egală măsură interesante şi absente. Vorbele lumii, sunt umbre trecătoare, precum norii pe un cer de vară. Marele râu al timpului îi udă mantaua portocalie, dar el nu face nicio mişcare, căci el a înţeles aşteptarea.

Lumea este suma tuturor întâmplărilor şi toate întâmplările sunt o formă a aşteptării. Valurile oceanului se zdrobesc de stânci şi se retrag, luna trece prin toate fazele şi revine la lună nouă, pădurea este tăiată, devine deşert şi apoi din nou, pădure. Râurile gâtuite îşi croiesc vad printre pietre, în drumul lor spre deltă. Cocorii zboară spre ţările calde toamna şi revin primăvara. Bărbatul înţelege ritmul, zâmbeşte, înţelege şi aşteaptă. Este necesar să ne întoarcem la sursa timpului şi acolo, meditând, să înţelegem adevărata noastră natură care este impermanenţă. Totul vine şi trece. Toamnei îi urmează iarna, muntelui, câmpia, bolii... convalescenţa şi însănătoşirea.

Vreau să vă spun ceva. Să vă sugerez ceva ce vă va ajuta în acet timp de mari încercări. Rămâneţi inerţi şi respiraţi. În casele voastre, priviţi-vă vieţile şi meditaţi. Cine sunteţi de fapt? Care este rolul vostru, al nostru, pe acest pământ? Părăsiţi anxietatea. Toate sunt impermanente. Totul este o stare de tranziţie. Bolile vor trece. Noi avem nevoie să învăţăm ceva din toate astea. Care este acel uriaş, definitiv, intransigent învăţământ?

Este simplu: totul este trecător, curgere şi nerevenire.

Bărbatul meditează nemişcat respirând. Respiraţia este această aşteptare uniformă. Furnicile din muşuroi au format o piramidă din vârful căreia vor să atingă cerul. Respiraţi şi respirând, învăţaţi aşteptarea. Este atât de simplu.