De ce banii nu trebuie să cumpere artă şi arta nu trebuie să cumpere bani?

Articolul de faţă tratează o temă ce m-a frământat de o perioadă. Monetizarea artei.

Este liber acceptat faptul că orice a devenit monetizabil. Acceptarea tacită a acestui fenomen de masă, conduce capitalismul către zona investiţiilor şi a câştigurilor, altfel spus, boom-ul economic mondial se sprjină pe consum. Istoria recentă aduce noi şi noi metode de monetizare. Bitcoin, servicii, politici de guvernare, schimburi de capital intelectual, parteneriate strategice, amplasări de servicii ce îşi revendică rolul de coagulatori de capital.

Situaţia nu stă deloc diferit în domeniul artelor. Politicile agresive ale unora dintre cele mai mari case de licitaţii, au reuşit în ultimul deceniu să dubleze sau să tripleze valoarea de piaţă a unor opere de artă, modificând nu numai modul în care privim valoarea, luată individual, cât în primul rând mindset-ul specific. Operaţiunea fundamentală pornită de către psihologii angajaţi să modifice percepţia consumatorilor asupra produselor de larg consum şi-a rafinat metodele prin care foloseşte inconştientul consumatorului.

Epoca consumului este o eră ce dezveleşte nevoi acute de încredere în calitate în măsura unei permanente incertitudini legate de statut. Întorcându-ne puţin atenţia asupra perioadei medievale, constatăm o stratificare similară. Puterea financiară revine marilor industriaşi din domenii legate de tehnologie şi resurse. Sistemele actuale sunt cele care tind să atragă toate zonele pieţei libere către coagularea sub forma corporaţiilor şi a trusturilor. Momentul fierbinte al investiţiilor masive în artă a început în momentul în care opera de artă a devenit ,,produs" iar artistul un altfel de ,,profesionist". Însă transformarea nu a venit deodată. Mutarea polilor culturali între Europa şi America a adus de fiecare dată o amprentare nu numai antropologică ci şi una de poziţie de capitalizare a actului şi produsului artistic. Nu ştim exact când am început cu toţii să privim arta ca un produs pe un raft, ce poate fi marcat şi comercializat.

Să privim însă altfel situaţia. Vom folosi celebra piramidă a trebuinţelor propusă de Maslow.

Putem accepta cu uşurinţă faptul că schema de mai sus face lumină în ceea ce îşi propune să stratifice.

La baza ei se află nevoile fiziologice: hrană, apă, adăpost, somn. În mod definitiv şi suficient, acestea sunt nevoile pentru care ne trezim în fiecare dimineaţă şi pentru satisfacerea cărora muncim şi consumăm.

În mod practic, nevoia de consum ar trebui să se marginească la satisfacerea acestor nevoi, numite şi ,,primare". Motivaţia pe care corporaţiile o aduc în sprijinul consumului perpetuu, este aceea ca acest consum nu este menit satisfacerii celor mai de baza nevoi, ci şi al tuturor celorlalte trebuinţe omeneşti.

De aici în sus începe însă psihologia manipulării nu nevoia satisfacerii adevăratelor nevoi.

Unele nevoi însă sunt pur inutile.

De ce avem nevoie de fapt de bani?

Păi nimic mai simplu. Folosim banii pentru a trăi mai bine. Folosul banilor este unul mărginit şi imperativ în acelaşi timp. Folosim banii ca pe o monedă cu care cumpărăm valori. Este asemenea trocului. Ofer bani, primesc produse sau servicii. Moneda mea îmi cumpără hrană, adăpost, haine, produse diverse.

Acestea fiind categoric clare, ce ne facem cu arta? Ce cumpărăm cu arta? Ciudată întrebare nu? Da, arta este o monedă. Însă ce cumpărăm cu ea? Cu siguranţa nu setul de nevoi fiziologice. De ce nu? Deoarece nevoia fiinţei umane de a face artă nu porneşte din drive-urile ce îl îndeamnă să îşi satisfacă nevoile primare. Nevoia de autorealizare, aflată în vârful piramidei trebuinţelor ne determină să creăm artă. Şi atunci ce cumpărăm cu arta? În mod evident, ca în orice piramidă, tindem să avem un parcurs scalar. Cumpărăm cu valori mai mici, valori mai mari, urcând câte o poziţie ierarhică. Însă arta este o manifestare a ultimei trepte. Nu este de mirare că nevoile omeneşti nu se termină în vârful piramidei lui Maslow, ci urcă încă şi mai mult, în zona abstractiunilor şi a nevoilor unor şi mai înalte trăiri interioare.

Arta este o monedă pentru dezvoltare libertăţii individuale. Arta ,,cumpără" libertate de expresie, networking, cunoaşterea universului, dezvoltarea potenţialului creativ şi nu în ultimul rând este un vehicol al devenirii. Prin artă, individul uman se desăvârşeşte ca membru al speciei.

Arta nu cumpără bani pentru că încă din start, valoarea pe care o vizează, transcende nevoia primară. Nu putem cumpăra cu valori transcendente, bunuri imanente, acest proces fiind redundant.

Vizând autorealizarea, arta îşi cloceşte singură temeliile, fiind un temei şi un limbaj al libertăţii. Banii în schimb ne cumpără alte valori. Trebuie să învăţăm să facem aceasta mare distincţie. Altfel, pericolul de a automatiza şi bagateliza procesul artistic este suficient pentru a-l anula. Iar rolul artei ar coborâ la baza piramidei.

Sper că acest mic articol să facă măcar o undă de lumină în anumite zone ale înţelegerii modului de funcţionare al valorilor şi al dinamicii lor în lume. Am avut nevoie de 34 de ani pentru a realiza acest imens adevăr. Contradicţia fundamentală pentru un artist este însă momentul în care nu poate înţelege sau accepta că menirea sa nu este de a fabrica ,,obiecte de larg consum", ci de a fabrica mijloacele libertăţii. Mai departe în acest mod de a privi lucrurile putem să reconstruim rolul semnificativ pe care îl are artistul în lume. Cu atât mai mult cucât libertatea individuală este ,,produsul" cel mai râvnit şi cel mai greu de procurat.