Ultima vară a lui Klingsor - Coregrafia unui abandon

Fotografie: Hermann Hesse la Montagnola

În Ultima vară a lui Klingsor, Hesse descătuşează asupra lumii pasiunea orbitoare faţă de natură, într-o scriere plină de suculenţă şi tâlc, o scriere încărcată de greutatea trăirii în care respirarea este un bun pentru care trebuie luptat. Natura colonizează pagină după pagină, ne invadează şi ne posedă spiritul uimit şi perplex. Este o nuvelă dacă nu autobiografică, cel puţin autoreflexivă, introspectivă. Avem de-a face cu un erou singular, tulburat de propria traiectorie, sedus de mania irecuperabilă a abandonului de sine, datorată în primul rând declinului previzionat ameninţător de către artist. Căci, înainte de toate, Klingsor este un artist, unul aparţinând sorgintei boemilor fără cauză, acelor artişti ce îşi proiectează viaţa în operă şi viceversa. Aflat în sudul Italiei, pictorul trăieşte într-un miraj natural cu care se contopeşte: ,,Sub el se întindea într-o adâncime ameţitoare grădina în terase, o învălmăşeală de vârfuri de copaci, palmieri, cedri, castani, fagi sângerii, eucalipţi, încărcaţi de plante agăţătoare, liane şi glicine. Deasupra coroanelor întunecate ale pomilor licăreau, oglindindu-se slab, frunzele mari ca de tablă ale magnoliilor văratice, printre care se iveau florile jumătate deschise, albe ca zăpada, mari cât un cap de om, palide precum luna şi fildeşul dinspre care venea un miros înaripat şi pătrunzător, un miros profund de lămâi. De undeva din depărtare răzbătea cu bătăi de aripi obosite o muzică, poate o chitară, poate un pian, nu se putea distinge.'' Un peisaj delirant, spectaculos, o adevărată aventură a simţurilor cuprinse de isterie vitalistă. Pictorul trăieşte fiecare clipă! Este beat de culori. De-a lungul naraţiunii Hesse foloseşte obsesiv culoarea roşie, ca şi cum noi toţi ar trebui să luăm act de o nouă dimensiune: dimensiunea iubirii vieţii, expresie totală a acestei iubiri pătimaşe: roşu, roşu, roşu, roşu!!! (Poate pentru că Hesse însuşi a trăit mai bine de douăzeci de ani într-o casă colorată în roşu, la Montagnola...). Klingsor este un trăitor itinerant: străbate crângurile, pădurile, cărările de munte, luminişurile, satele cocoţate pe înălţimi, însoţit de prieteni dragi şi ei artişti, poeţi, vizionari.

Împreună flecăresc despre câte-n lună şi-n stele, despre poezie, vin, femei frumoase, prânzuri bucolice, beţia simţurilor şi... moarte, acest mult prea veşnic companion ce îi suflă mereu în ceafă pictorului. Sudat spiritual de vară, în a cărei lună iulie acesta vede o culme a trăirii înseşi, Klingsor devine conştient treptat de efemeritatea şi scurtimea acesteia, intrând într-un declin cu conotaţii morbide. Începutul toamnei îl găseşte rătăcind prin păduri la amurg, adormind pe o cărare, sărutând o femeie din popor ce îi cade în mreje, alegând natura pentru odihnă şi nu camera-atelier care îl sufocă. Fiindu-i dor de un prieten drag, pictor şi el, îi scrie o lungă scrisoare patetică, auto-reflexivă în care îşi scoate la iveală temerile legate de moarte şi nostalgiile fără soluţie cu care se confruntă.

În cele din urmă, absurdul existenţei capătă materialitate în autoportretul pe care acesta îl începe, respectând parcă o ordine inversă celei din Portretul lui Dorian Gray: în acest caz, pe măsura pictării autoportretului, starea pictorului deteriorându-se până la delir. Un prieten sosit de la Paris îl descoperă în mijlocul atelierului vraişte, într-o stare mentală şi fizică de nedescris. Klingsor este într-un alt tărâm acum. Transmite ,,iubire" tuturor prietenilor întorcându-se mânjit de culori înapoi la lucru. Finalul vine cu o întoarcere de situaţie la 180 de grade: după terminarea teribilului autoportret în timpul căruia îşi mutilează ego-ul, Klingsor face ceva neaşteptat: ia veronal, doarme o zi şi o noapte, după care se bărbiereşte, îşi pune lenjerie nouă şi se îndreaptă spre oraş pentru a cumpăra fructe şi tutun cu intenţia de a le dărui unei femei tinere de care este îndrăgostit. Se poate vorbi pe bună dreptate despre o coregrafie a unui abandon de sine, o trasmutare a tuturor valorilor, despre o criză existenţială fără precedent datorată fenomenului de neregăsire sau despre o viziune morbidă a unui personalităţi complexe ajunsă la un punct terminus, care nu acceptă ca viaţa să îl întâmpine cu bătrâneţea, declinul şi moartea, atât de comună tuturor.

,,Se poate întoarce destinul? Există libertatea voinţei? Poţi tu, cititor în stele, să-mi dirijezi astfel stelele?", acestea sunt întrebări pe care şi le pune Klingsor, bând fără limită vin alături de convivi. Însă, cu toate acestea, naratorul ne anunţă că personajul a murit. Să încerce Hesse să ne atragă atenţia asupra morţii ritualice specifică culturilor şamanice, în care, cel ales trebuie să moară spiritual şi psihic mai întâi, pentru ca trecând prin chinurile descompunerii şi apoi ale recompunerii fiinţei sale, să poată reînvia pe deplin preluându-şi rolul de vindecător... ? Oare Klingsor moare moral şi spiritual, transfigurându-se mai apoi într-un nou EU, a cărui existenţă să aibă un caracter legendar... ?