Vino şi vezi…

Muntele ăsta închide în el darul cerului. Şi el a fost odată un fund de ocean… Iată, îţi arăt pădurea cu degetul, din fiecare copac tâşneşte un glas şi e o linişte neauzită, cea a zimbrului, ningând timpul de cristal.

Aici, gongul verde bate necontenit, lumina îşi sapă ravene adânci în amurguri, animalele oftează şi tac, oftează şi tac…

Aici, lemnul aude sufletul, bârnele casei au timpane străvechi, ascultând trecutul. Seara se apropie un străin călare. Duce pe umeri doi corbi.

În casă focul este fachirul umbrelor. Le face să danseze precum şerpii hipnotizaţi. Aproape că le aud vocile, atingându-mi obrazul. În jar, istoria a săpat oraşe suprapuse. Le privim îndelung. Pietrele sunt calde. Paradisul este odihna braţelor, finalul bunei trude, scaunul, masa, patul…

Vino şi vezi. Pământul se odihneşte sub plug, stelele urcă în eter pe trepte de aramă…

---

Poet: Rudy von Kronstadt