Despre natura cinematică a fotografiei - sau Ce privim atunci când privim o imagine?

Ce privim atunci când privim o imagine? O sumă de pixeli pe un artboard, bălăngănirile incoerente ale unui visător, gândirea analitică a unui arhitect sau doar o colecție de pete, linii și puncte? Dacă asta ne trece prin minte atunci când ne întâlnim cu o operă de artă, avem cu toții dreptate. Și ce? Cred ca nu este suficient să pornim de la premisa că ce vedem este tot ceea ce poate fi înțeles. Asta ar face lucrurile mult prea simple, mult prea brutale și ar apropia periculos de mult vocația artistului de cea a unui neînsemnat antrepenor de imagini. Este artistul însă un antrepenor de imagini însă? Răspunsul la această întrebare constituie motivul pentru care scriu acest articol. Să reflectăm puțin...

Deci ce privim atunci când privim o imagine? Păi ce altceva decât ce aducem de acasă? Da, ați citit bine. Dacă roșii și castraveți ai în cap, roșii și castraveți vei vedea peste tot. O imagine care este pusă la dispoziția privitorului de către artist vine ca un gest provocativ în primul rând. Fiecare imagine pare să sugereze o întrebare pe care artistul vizual o lansează publicului. Opera de artă are mai mult de-a face cu natura unei interogații și a unei enigme decât cu cea a unei revelații și a unor răspunsuri foarte clare. Acum, ideea cu roșiile și castraveții este următoarea: pleci acasă cu ce ai adus, adică cu cultura ta personală. Opera de artă nu îți poate deschide orizonturile decât dacă tu însuți îți dai permisiunea de a te lăsa învățat. Referințele pe care le posezi, amintirile, experiențele personale sunt cele ce sunt aruncate în afară, asupra lucrurilor pe care le privim. Cu alte cuvinte, atunci când ,,te întâlnești cu arta", te întâlnești cu tine însuți și vei lua din ea cu atât mai mult cu cât ai depus. Astfel, o operă de artă capătă o valoare cu atât mai mare cu cât este capabilă să evoce o cât mai diversificată paletă de intrigi în cât mai mulți oameni.

Pentru a face lucrurile mai simple voi desfășura un studiu de caz exemplificativ asupra imaginii pe care am ales-o să îmi fronteze articolul. Este un autoportret și pentru mine ea este o imagine puternică deoarece față de multe alte imagini conține un număr mai mare de atribute evocative. Fotografia face parte dintr-un proiect nou la care lucrez și care a pornit dintr-o nevoie de a căuta și compune imagini ale frumuseții absolute și de la întrebarea: cum ne vor vedea pe noi cei din viitor? Ce imagini ale frumuseții timpurilor noastre îi vor face să contemple și să aibă dialoguri interne? Totul a pornit de fapt de la Vermeer. Enigma imaginilor sale liniștite care par să nu aibă o epocă ci să fie un stop motion al frumuseții în sine. Personajele sale atemporale își desfășoară activitățile rutiniere într-o lumină ce este de fiecare dată personajul principal. Aș putea spune că ce face domnul Vermeer se numește matematica luminii.

Ofițer și fată râzând - Vermeer van Delft, c. 1657

Subiectul lucrării este de fapt spațiul dintre cei doi, un spațiu al gândurilor și privirilor ce lasă loc la atât de multe interpretări. Un ofițer face o vizită unei tinere femei ce își manifestă încântarea surâzând. Dialogul dintre ei a fost înghețat de către artist pentru ca noi să putem lua parte la el, după sute de ani. M-a atras aici pălăria bărbatului ce îi conferă acestuia nota distinctivă fiind, dacă doriți, nota de caracter a personajului. Vedeți dumneavoastră, eu relaționez cu opera aceasta de artă abordând-o ca un stop cadru dintr-un film sau dintr-un teatru. Vermeer regizează momentul și nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Atunci când a pregătit compoziția acestui tablou, artistul a avut în minte o regie și o scenografie care să îmbrace ideea din spate. Căci opera de artă nu este decât vârful de lance al unui proces ce a început cu multă vreme înainte și s-a copt treptat, valorificându-se sub forma unei concluzii vizuale. O imagine nu este de cât un final de proces intelectual.

O altă referință pe care am avut-o în vedere atunci când mi-am construit imaginea a fost o lucrare a lui Caravaggio, ,,Chemarea Sfântului Matei".

Chemarea Sfântului Matei - Michelangelo Merisi da Caravaggio

Isus intră într-o tavernă și, arătând cu degetul, îl cheamă pe Matei. Scena se petrece nu în timpul biblic aferent întâmplării ci în epoca în care a trăit artistul. Personajele sunt oameni obișnuiți, paji, soldați, curteni. Isus este singura iregularitate a acestei imagini. Deși stă în umbră puternică, are chipul luminat iar deasupra capului său este o aureolă simplă, ca un cerc de aur. Cred că nu aș greși afirmând că ce vedem este o imagine aparținând realismului magic. Ce este surprinzător la realismul magic este naturalețea cu care o ,,iregularitate" se interpune în firescul cotidianului. Magia care irumpe în cel mai normal cadru posibil, o tavernă. Avem din nou de-a face cu o matematică a luminii, de data aceasta una dramatică. Până la apariția lui Isus, personajele par a fi stat pe întuneric. În acest caz, Isus aduce la propriu și la figurat lumina în lucrare. Cred că ce ne seduce aici este tocmai această lumină aurie, magică, o lumină ce vine ca o transpoziție a unei stări interne, un bliț al unei bruște revelații ce îi ia pe toți prin surprindere. Ce m-a atras pe mine în mod special a fost chipul lui Isus.

Nu este ceva comun ca în pictură să plasezi lumina în spatele unui personaj, existând riscul ca trăsăturile să nu fie bine evidențiate. Însă în cazul lui Caravaggio, avem de-a face cu un portret magistral. Nimic din caracter nu se pierde ci câștigă mister și o corporalitate greu de descris în cuvinte.

O ultima referința imagistică mi-a parvenit chiar în preziua fotografiei autoportretului. Eram într-o librărie și chipul unui bărbat de pe o copertă mi-a atras atenția. O figură puternică, aș putea spune dură, surprinsă în mișcare de un un fotograf.

Imagine preluată de pe coperta volumului

,,Mistica rugăciunii și a revolverului - Viața lui Corneliu Zelea Codreanu"

de Tatiana Niculescu (Editura Humanitas)

Imaginea mi-a evocat epoca de tulburări politice și sociale, crime și teroare, o epocă a reinterpretării valorilor naționale, a trădării și desfigurării. Parintele Gărzii de fier ne apare aici în toată puternicia caracterului său: demonic, carismatic, seducător, magnetic, activ. Fotograful își surprinde subiectul cel mai probabil în toiul unei adunări legionare. Bărbatul este îmbrăcat în piele și poartă o pălărie cu boruri largi, ce mă duce cu gândul la imaginile de mai sus și la aureola mistică a lui Isus al lui Caravaggio.

Însă nu am realizat acestă afiliațiune cu imaginea lui Codreanu, decât după ce terminasem de editat fotografia.

Așadar este foarte important de înțeles faptul că în construcția unei imagini interferează foarte mulți factori. Cele câteva exemple oferite fac parte din ,,bucătăria internă" a procesului artistic.

M-a interesat foarte tare să redau atmosfera unei lumini calde specifice lui Caravaggio, a unei atemporalități Vermeeriene și a unui caracter bine conturat ca și cel din fotografia lui Codreanu.

Am încercat să esențializez imaginea, eliminând detaliile contingente dar păstrând suficient cât să spun povestea. Văd fotografia ca pe un proces cinematic. Produsul final ar trebui sa fie un stop cadru al unui film din care orice privitor ar trebui să își preia conținuturile ce îi sunt necesare îmbogățirii cât și un pretext suficient de bun pentru a declanșa dialogul intern, vorbirea cu sinele. Este important pentru mine să prezint o imagine memorabilă, una care să aibă puterea de a fi rememorată. Altfel, orice demers cade în subsidiar și nu își merită efortul.